Am mulţi prieteni. Firea mea sociabilă, o toleranţă peste medie faţă de diversitatea naturii umane mi-au oferit şansa acestei bucurii.

Multă vreme, dintr-o plăcere sau pentru că asta aşteptau alţii de la mine, am căutat şi am dat soluţii. Când timpul mi-a permis, m-am aplecat asupra soluţiilor găsite şi am descoperit atunci faţete nebănuite ale unor răspunsuri pe care le dădusem. Legături nebănuite, între condiţii şi soluţie, îmi dezvăluiau aspecte la care nu m-am gândit iniţial. Uneori găseam că sunt mai fascinante aceste legături ascunse şi nebănuite decât soluţia însăşi. Aşa am descoperit că matematica poate să se transforme dintr-o ştiinţă într-un mod de a te comporta faţă de oameni şi lucruri, într-o percepţie mai permisivă a ceea ce înseamnă universul şi comportamentul fiecăruia. Cred că e secretul unor multe şi lungi prietenii. Astfel gândind, relaţia cauză – efect se descarcă de primitivismul intolerantei, poate justifica un efect imprevizibil. O mulţime de factori emoţionali, imposibil de cuantificat, distorsionează răspunsurile previzibile. Capacitatea noastră de a gândi ne-a oferit ca şansă de a „supravieţui suportabil” imprevizibilului, seturi de reguli şi standarde de convieţuire. Reglementând aspecte privind morala, valorile, educaţia, societatea în ansamblul ei asigură un relativ echilibru între individul cu particularităţile lui şi constrângerile colectivităţii. Regulile şi standardele de valori sunt stabilite în perioade de linişte socială şi-si păstrează valabilitatea zeci, sute de ani.

De douăzeci de ani societatea românească aleargă. Alergarea e haotică. Se aleargă înainte, apoi cineva strigă că direcţia bună este în sens invers, un altul impune o alergare spre dreapta, dar e, la rândul lui, contestat de cel ce impune alergarea spre stânga, apoi ciclul se reia. Schimbările sunt atât de dese încât nici certitudinea eşecului alergării într-o direcţie nu există. De primenirea justificată a sistemului de valori nu poate fi vorba în această goană nebună, improvizaţia devine atotstăpânitoare. Lipsa unor vizionari e percepută diferit, toţi însă o simt ca o lipsă, existenţa lor fiind singura şansă de a opri haosul.

Am mulţi prieteni. Adeseori tăifăsuim despre una sau alta. Aparent fără nici o legătură cu subiectul discuţiei  îi auzi rostind un proverb sau una din acele expresii celebre, concise dar perfecte pentru caracterizarea unei stări. Surprinderea a fost enormă în momentul în care repetabilitatea aceloraşi proverbe sau expresii am asociat-o cu diversitate intelectuală a prietenilor mei. Intuitiv am legat-o de o stare de nemulţumire nemărturisită explicit. Am avut, atunci, revelaţia că utilizarea unor proverbe sau expresii de o anumită factură sunt un barometru ultrasensibil al stării de spirit a celor ce nu-şi exprimă public opiniile. Am privit şi am ascultat mai atent produsele şi oameni din media şi am regăsit aceleaşi „clişee”: „Peştele de la cap se împute…” sau „Nu iese fum fără foc”, ori „Un prost aruncă o piatră în lac şi un sat se chinuieşte s-o scoată”, „Are balta peste”, „Lac să fie că broaşte sunt destule”…

Nemulţumire?!

Dorinţa de schimbare?!

Neîncredere în cei ce conduc (vremelnic)?!

Neîncredere în semeni?!

Probabil din toate! Nu puţin!

Cred că aceste clişee ale amărăciunii sunt mai semnificative şi mai aproape de adevăr decât sondajele, mai mult sau mai puţin aghesmuite. Chiar efectuat „pe bune”, sondajul e o fotografie la un moment, pe când aceste „clişee lingvistice” sunt expresia unor stări ajunse la maturitate şi care vor răbufni în cele din urmă.

Cei ce conduc va trebui să înveţe să asculte, să citească printre rânduri, să fie atenţi la cei ce nu protestează, îşi duc cu demnitate necazul dar, sunt tot mai îndârjiţi, mai…

Luni, în şedinţă extraordinară, Consiliul Local a conferit titlul de Cetăţean de Onoare post-mortem omului de cultură Ştefan Ionescu, în semn de preţuire pentru eforturile sale de a face cunoscute istoria şi frumuseţile Mediaşului, a împrejurimilor lui. Am avut onoarea să colaborăm, ceea ce m-a îndemnat să citesc, cu respectul cuvenit, acest Laudatio pe care se cuvine, gândesc eu, să-l împărtăşesc şi celor care au răbdarea să-mi citească blogul.

  Laudatio.

Pentru  Stefan Ionescu

 Sunt un om norocos! Desigur orgoliul unei afirmaţii atât de categorice se cuvine a fi justificat. Unii consideră afirmaţia a fi norocos ca fiind legată de un câştig fabulos la loto, întâlnirea cu sufletul pereche sau ştiu eu ce întâmplare fastă a vieţii lor. Sunt un om norocos pentru că viaţa mi-a oferit şansa să cunosc, pe parcursul ei, oameni deosebiţi, oameni ale căror însuşiri şi-au lăsat amprenta asupra modului meu de a percepe lumea. Un astfel de om a fost ŞTEFAN IONESCU! Astfel de întâlniri nu sunt anunţate de nimic, ele se petrec pur şi simplu. Stă în capacitatea omului de a discerne între obişnuit şi neobişnuit.

Cu mulţi ani în urmă eram întrebat dacă îl pot primi pe un domn Ionescu. A intrat în biroul meu un domn înalt, uscăţiv care mi-a spus că vrând să-şi ajute fiica la realizarea unei monografii didactice a Mediaşului, a găsit enorm de multe date despre oraş, un material care ar trebui să vadă lumina tiparului. Ideea m-a cucerit. Am discutat mai multe despre oraş, despre ce credeam eu că este nevoie pentru o devoalare a farmecului Mediaşului,despre pitorescul discret al urbei. Peste câteva luni a avut loc un concurs pentru realizarea unei lucrări dedicate monumentelor medievale ale Mediaşului. Am fost bucuros că se impusese Ştefan Ionescu. În perioada care a urmat, l-am cunoscut mai bine pe omul a cărui frumuseţea morală mi-a desfătat sufletul: domnul Stefan Ionescu. Era de o scrupulozitate ieşită din comun, simţea, asemeni unui cercetător autentic, responsabilitatea fiecărei afirmaţii despre Mediaş. Dragostea pentru oraşul natal, sentimentul valorii cuvântului scris ridicat la statutul de crez în viaţă erau prea puţin pentru a justifica pasiunea cu care lucra, mi se părea că el socoteşte că îi este dator oraşului cu această lucrare. A făcut zeci de deplasări la Mediaş, sute de fotografii. Îi urmăream căutările şi nu o dată am avut impresia că această carte era pentru el o sublimare a stării de îndrăgostire de locurile natale, moştenire nobilă a întregului şir de predecesori ai neamului său. A stat de vorbă cu reprezentanţi ai saşilor şi maghiarilor din grija de a nu leza sentimentele nimănui: „ne-am înţeles atât de bine…” erau cuvintele ce însoţeau fiecare evocare a celor cunoscuţi de altă etnie. Mi-a spus odată că ar vrea să surprindă în cartea sa sufletul unic al Mediaşului. Iată cuvintele transpuse în carte: „O aşezare omenească veche are suflet, are un spirit care trăieşte peste veacuri, şi care este cu atât mai viu, cu cât aşezarea este mai veche. Spiritul ei există pentru cei care ştiu şi care vor să-l vadă.

Farmecul Mediaşului nu este agresiv, nu te cucereşte din prima clipă. Este nevoie de depărtare şi de perspectivă… şi de clipa de meditaţie, şi de privirea ridicată spre crenelurile luminate  noaptea, şi de istoria redescoperită din arhive scrise în limbajul unor alte epoci.

…şi de încă ceva…“

De delicateţea sufletească a lui Ştefan Ionescu, as adăuga eu,cu admiraţie.

Nu peste mult timp am avut prilejul să discutăm despre dorinţa mea de a exista o carte în care să fie reflectată frumuseţea locurilor care înconjoară Mediaşul, o lucrare despre moştenirea fabuloasă pe care ne-au lăsat-o saşii: „– Am să mă gândesc…”, a venit răspunsul sec şi nu destul de promiţător. Totuşi, după un timp au reînceput zecile de călătorii spre Mediaş şi împrejurimi, căutările în arhive, prelucrarea materialului adunat. Confesiunea lui Ştefan Ionescu privitoare la izvoarele de simţire care i-au întreţinut forţa de muncă e impresionantă: „Aflat nu de mult în stepele  Asiei Centrale, de fiecare dată când venea vorba despre patria mea, nu pronunţam niciodată „Romania”, ci numai „Ţara mea”, cu un sentiment de reciprocă apartenenţă: eu aparţineam ţării mele, iar ţara îmi aparţinea mie….De fapt, eram puţin nesincer; mă gândeam doar la Ardeal, la liniştea pădurilor de foioase, la dealurile îmbrăcate în veşminte pictate în nesfârşite nuanţe de verde, la satele răsfirate pe valea Târnavei, străjuite de impunătoare sau modeste, dar întotdeauna măreţe biserici-cetăţi multiseculare.”

A doua carte a reuşit să fie un omagiu adus frumuseţilor împrejurimilor Mediaşului dar, în acelaşi  timp, pentru mine, o expresie a părerii de rău generată de destinul nefast al unui popor ce plecase de curând. Evocările sunt însoţite de o nevăzută lacrimă în colţul ochiului. Ne-am trăit necazurile şi bucuriile împreună, sudoarea noastră s-a amestecat deopotrivă cu pământul acestor locuri, pentru a nu simţi dureros plecarea lor. S-a apropiat cu respectul cuvenit de drama unui popor şi calităţile lui deosebite i-au permis s-o înţeleagă în toata profunzimea ei. Un prieten drag sufletului meu mi-a scris câteva rânduri în care îmi spunea că nu s-a gândit niciodată la întoarcere atunci când a plecat. Că se socoteşte cetăţean european. Da, sunt oameni cu o enormă dorinţă de a vedea cu ochii lor ceea ce a clădit omenirea. Vor să vadă cu ochii lor Fontana di Trevi, vor să-şi plimbe paşii prin piaţa San Marco, să mângâie cu privirea Mica Sirenă,… Mai există şi oameni, cei mai mulţi, care au descoperit că le lipseşte mirosul ierbii proaspăt cosite, că le lipseşte mirosul merelor din coşarcă, că le este dor de parfumul inimitabil al ciorchinilor de struguri…Există femei care s-au tânguit de dorul zilelor de sărbătoare în care schimbau vorbe cu vecine despre copii şi despre ploaie. Toate astea au fost emoţionant surprinse de Ştefan Ionescu în rândurile: „Pe un steag dintr-o biserică celebră sunt scrise versurile: Nu şovăim şi nu cedăm/ Ne facem datoria până la moarte. Bătrânul domn care mi-a fost ghid, extrem de amabil şi competent, a remarcat cu un zâmbet amar: «Am cedat!»”.

În cele două cuvinte dureros de lucide se condensează tot spiritul tragic al modernităţii! De câtă luciditate, de cât spirit viu e nevoie din partea autorului ca să poată reţine toate aceste detalii pierdute aparent în pânza amplă a datelor istorice culese.

Cea de a treia carte e rodul apartenenţe la un crez, al unei continuităţi în credinţă: „mama mea, fiică şi nepoată de preoţi greco-catolici…”, „mama a apelat la părintele Valeriu Stoian să aprofundeze munca de iniţiere religioasă începută de ea şi să mă pregătească pentru prima Sfânta Împărtăşanie. Părintele, un om de o blândeţe şi de o cucernicie cum nu mi-a fost dat să mai întâlnesc, întors de curând de la canal şi din închisorile comuniste, fără să ia in considerare riscul personal pe care şi-l asuma, a redeschis, în clandestinitate, porţile şcolii confesionale greco-catolice”. Cu infinit respect e evocata zidirea primei biserici intra-muros dar, şi drama şi MARTIRAJUL preoţimii greco-catolice în perioada comunismului. Prin zidirea ei „s-a deşteptat simţul amorţit al poporului român de a năzui spre cultivare”, cum spunea protopopul ŞTEFAN MOLDOVAN.

Eu personal am dăruit sau am înmânat la cerere sute de exemplare de carte prietenilor aflaţi în Germania, alte zeci îmi sunt cerute…sunt semne ale reuşitei autorului.

Aş putea vorbi mult despre cele trei cărţi dedicate Mediaşului de către domnul Ştefan Ionescu, dar decenţa mă obligă să închei spunând că lucrările domnului ŞTEFAN IONESCU „AU PUS ORDINEA CEA BUNĂ ÎN POPORUL UNIT DIN MEDIAŞIU”.

Au trecut câteva săptămâni de când gânduri, nu puţine, îmi fug la întrebarea unui tânăr: Ce ziceţi de greci?

N-am crezut o clipă că vroia să-mi afle părerea despre revoltele din Grecia, bănuiam că ar fi vrut să afle ce cred despre „pasivitatea” românilor. Nu era prima dată când observam că mulţi tineri se feresc să întrebe direct, fără ocolişuri deşi sunt la vârsta când întrebările nu sunt meşteşugite.

Am devenit o societate în care haosul şi paradoxul sunt acasă. Am ieşit în stradă să legiferam dreptul la opinie, dar lăsăm jurnaliştilor sarcina să dezbată până când, saturaţi, schimbăm canalul. Au mai fost în istorie perioade de rătăciri în care am uitat să ne ocupăm de viitor – de tineri –, dar niciuna n-a fost atât de ticăloasă. În numele unei iluzorii libertăţi le-am răpit credinţa că munca va fi răsplătită, că valoarea va fi promovată. A învăţa a devenit pierdere de timp, o frână în calea devenirii unui om în floare. Sloganul „să promovăm un tânăr” a devenit metoda patentată de a avea grijă de cei apropiaţi. Nu contează că-s loaze, îi pui miniştri! Afirmaţia: „Totul e spre bine în cea mai bună din lumile posibile” a devenit o ironie amară, emblematică pentru iluziile pierdute.

Să revin…Când spun Grecia (Elada, în gândurile mele) mi-e foarte greu să-mi stăpânesc un sentiment de recunoştinţă: cred că mi-am construit sistemul de valori după cum am înţeles istoria şi legendele ei. Miturile ei mi-au îngăduit solidarizarea cu semenii mei; cuvinte, expresii le-am asimilat prin legende („iubirea de moşie” a lui Eminescu a devenit, în mintea mea, o entitate concretă pentru că era exemplificată de Anteu). Am înţeles mai uşor fenomene, mecanisme complicate, dacă printre componente sau explicaţii regăseam un nume din vechea Grecie. Cuvinte, expresii căpătau în mintea mea înţelesuri precise, dacă aparţineau unei lumi mitologice!

Nu cred că există sentiment uman pe care să nu-l fi găsit în legendele sau literatura acelor vremuri. Nu o dată am avut sentimentul că reluăm, adaptăm, rescriem ceea ce ne-au lăsat grecii…Opţiunile privind societatea, tot Greciei i le datorez. Întâlnirea cu istoria Greciei a fost, la început, întâlnirea cu o lume în care zeii s-au amestecat, la propriu, în bătălii, dând dimensiuni cosmice celor mai banale gâlcevi. Nici acum nu ştiu dacă a fost harul profesorului sau înflăcărarea vârstei, dar mi-aş fi dorit ca orele acelea de istorie să nu se sfârşească; mă revolta sunetul clopoţelului. Cu trecerea timpului, percepţia s-a schimbat, disputa pentru supremaţie dintre Sparta şi Atena a încetat să fie lupta dintre două cetăţi. Era bătălia dintre a te supune sau a te răzvrăti împotriva a ceea ce-ţi împiedica mintea să gândească liber. Pentru mine, spartanii aleseseră ca mod de viaţă imitarea naturii. Înlăturarea celor slabi mi s-a părut sinonimă cu cruzimea naturii: eliminau tot ceea ce credeau că nu va rezista .A simţi altfel, a tolera era exclus în această lume! „Spune-i, drumeţule, Spartei, că noi ce aici căzut-am, ne-am jertfit împlinind sfintele legi ale patriei” – aceste vorbe nu defineau „iubirea de moşie”, ci strădania respectării unor legi, Sparta nu era blânda patrie iubită, ci un loc aspru unde stăpâneau nişte legi.

Atena însemna Agora; locul unde oamenii erau entităţi care se răzvrătesc, greşesc, aleg bine sau prost, dar aleg. Povestea lui Alcibiade era dreptul nostru de a reveni când facem greşeli. Agora nu e, pentru mine, numai piaţa publică, ci şi o genă care acceptată de ADN-ul unui popor îl va apăra mereu de umilinţa tăcerii impuse sau autoimpuse; e teama celui ales că orişicând poate da socoteala celor care l-au ales. Nu pot să-mi închipui existenta lui Fidias sau Pericle în absenţa Agorei. Grecii n-au fost singurii ziditori ai civilizaţiei, dar nu poţi să nu remarci că multe din canoanele artei şi moralei ni le-au stabilit ei. Agora m-a învăţat că pot exista momente în care alegerea poporului meu aş fi vrut să fie alta, dar că nu am dreptul să nu-i respect alegerea făcută. Nimeni şi nimic nu-mi spune cu certitudine ce s-ar fi întâmplat dacă alegerea ar fi fost alta.

Ieri l-am întrebat pe tânărul meu interlocutor dacă îi spune ceva cuvântul Agora şi la negaţia lui m-am gândit că va trebui să-i explic ce înseamnă un popor tânăr, că a sta drept se învaţă. Că vremurile potrivnice pot întârzia aspiraţia spre verticală, dar n-o pot opri. Că pasivitatea românească este expresia unei credinţe de genul „va trece şi nebunia asta”, că românul crede cu îndârjire în ştiinţa lui de a se descurca până ce trece molima. Că fiinţa lui nu poate accepta domnia fărădelegii decât ca o rătăcire de moment. Este atât de ancorat în etica lui ancestrală încât priveşte cu neîncredere abaterile de la ea: „să fie chiar aşa?”. Nu e laşitate, e doar o imensă doză de optimism: „va trece şi pârjolul ista”. Poate din această credinţă a izbucnit şi versul: „ce e val ca valul trece”.

Mi-e greu să ştiu ce a gândit Everac atunci când şi-a intitulat una din piese “Simple coincidenţe”, dar am respectat întotdeauna minţile care au fost capabile să evite generalizările imediate, nebazate pe studiu. Asta nu înseamnă deloc o apreciere a dramaturgului, ci doar o recunoastere a unui titlu fericit care sintetiza, prin sintagma aleasă, o seamă de lucruri pe care mintea mea simţea nevoia să le definească scurt şi atotcuprinzător. Simt nevoia să spun asta pentru că, fără să am nici un merit sau să aleg, mi-am petrecut cei mai mulţi ani în microlumi amprentate de producerea energiei. Simple coincidenţe!

 După numeroase peregrinări, generate de specificul serviciului tatălui meu, ne-am mutat în Lupeni. Habar nu aveam atunci ce înseamnă cărbunele, iar zona în care locuiam (temporar), era puternic marcată şi structurată de ceea ce însemna, ca importanţă, în viziunea conducătorilor de atunci, extracţia cărbunelui. Aveam şapte ani! Că însemna ceva sunt convins (acum) de vreme ce în timp ce eram prin clasa a doua sau a treia, venise, în Lupeni, Hrusciov însoţit de Gheorghiu-Dej şi tot Comitetul Central al Partidului. Abia mult mai târziu m-am gândit că sărutul lui Hrusciov, primit şi de alţi pionieri fruntaşi, nu mi-a marcat destinul; atunci a însemnat o întâmplare pe care a doua zi am uitat-o. Firesc, am crescut, am început să învăţ că există egali între egali, dar eram mult prea copil să pun la suflet acest lucru, ba cred că eram convins că dacă învăţ bine voi accede şi eu în lumea acelor egali mai altfel decât ceilalţi. Nu-mi amintesc să fi crezut că în Valea Jiului viaţa era deosebită faţă de restul ţării, că producerea unei surse de energie era mai importantă decât producera pâinii. Terminarea liceului a coincis cu încheierea lucrărilor de şantier în care era angrenat tatăl meu. Din nou ne-am mutat şi, prin urmare, nu am revenit în Lupeni decât cu prilejul unor aniversări. Orice revenire pe meleagurile copilăriei are trăirile ei, e atat de bogată în sentimente contradictorii încât te marchează mult mai mult decăt laşi să se vadă sau poţi explica. Şocul a fost imens: perioada dintre vizite a cuprins începutul închiderii minelor din Vale. Anul acesta am revenit în Lupeni şi sentimentul de abandon, de aşteptare a unei minuni ce urma să îndepărteze un vis urât mi se pare că domina zona. E uşor să oferi soluţii a la Stahanov: suflecaţi-vă mânecile şi apucaţi-vă de altceva, dar, dacă nu eşti cretin, înţelegi că drama acelor locuri şi oameni e copleşitoare. Încercând să redescopăr drumuri ale copilăriei mă izbeam la tot pasul de relicvele industriei dispărute. Sunt imense, degradarea în care au ajuns te duce cu gândul la apocalipsă. Sentimentul că mutilăm natura, că nu lăsăm în urma noastră decât pământ sterp te cufundă într-o vinovăţie colectivă…aştepţi o pedeapsă care trebuie să vină de undeva… Poate de aceea, ori de câte ori cineva pronuntă în preajma mea sintagma “declin natural”, mă trec fiori. Trăisem pe nişte meleaguri în care creşterea şi dezvoltarea se bazaseră pe un dar, epuizabil, al pământului, am văzut ce schimbări dureroase, ce drame umane se produc atunci când exploatarea lui n-a mai putut să fie suportată economic; prin urmare nu pot accepta sintagma decât însoţită de amintiri dureroase. Expresia “Incrementa atque decrementa …” a primit în gândurile mele o materialitate dureroasă pricinuită de lapidaritatea şi exactitatea sentinţei. Trei cuvinte înglobau hectolitri de lacrimi şi tăcerea colţoasă a bărbaţilor incapabili să-şi găsească un rost.

Am încercat să-mi alung cât mai departe impresiile ultimei călătorii în Vale, dar recentul Congres al Gazului (străin mie ca preocupări şi interese) mi-a sugerat că “declin natural” e acum un preludiu al realitaţii viitoare nu tocmai roze.

Departe de mine gândul profeţiei, pretenţia veleităţilor de Casandră, dar cinzeci de ani e îngrozitor de puţin în viaţa unei comunităţi – chiar şi o sută! –, ca să fi putut uita, ca să nu facem conexiuni între evenimente.

Gazul metan a fost un dar imens pentru Transilvania, pentru Mediaş. Până la declanşarea ultimului război, industria gazieră se maturizase. Relativ ieftină, noua sursă de energie catalizează întreaga activitate economică. Sfârşitul războilui, cu consecinţele lui politice, avea să influeteze puternic dezvoltarea zonei şi a utilzării fabuloasei bogaţii. Priorităţile în lumea dominată de Moscova sunt altele decât cele din restul lumii, eficienţa economică are statutul cenuşăresei. Crizele energetice din lumea capitalistă au efecte estompate aici, ele sunt studiate ca boli ale sistemului capitalist şi nu ca serioşi factori perturbatori ai economiilor statale. În lumea impusă de Moscova, lumea gazului nu e cu nimic mai presus de lumea celor din construcţia de maşini sau din industria alimentară. Prăbuşirea lagărului socialist conectează piaţa energiei româneşti la piaţa energiei mondiale. În douazeci de ani mentalităti, structuri organizatorice intră într-o febră a schimbărilor la care e imposibil să dai acum un verdict: s-a făcut bine ce s-a făcut sau dimpotrivă? Energia devine prioritatea mondială, posibilitatea epuizării unor resurse devine marea temere. După ce am fost martorul expansiunii industriei extractive a cărbunelui şi a închiderii acestor mine, mi se pare firesc să-mi pun întrebări referitoare la industria gazieră. Spuneam că nu am veleităţi de Casandră, dar sunt convins că întrebarea şoptită azi: Mediaş, încotro? va deveni în douăzeci de ani o întrebare îngrozitor de pertinentă (atribut atât de drag politicienilor). Îmi place să cred că anii care vor urma ne vor sugera soluţii, dar schimbarea mentalităţilor oamenilor nu se face cu uşurinţa schimbărilor de soluţii tehnice; acestea sunt însoţite de drame individuale şi acestor drame, mi se pare, că nu ştim să le dăm răspunsuri. E o simplă coincidenţă că mereu am trăit în lumi producătoare de energie, că am fost contemporan o vreme cu expansiunea lor, că, nedorit, am asistat la declin sau la teama de declin? E cert că am iubit şi iubesc aceste lumi de vreme ce caut similitudini pentru a afla răspunsuri. Răspunsuri care să dăinuiască!

Acum mă întreb: ce va rămâne pe aceste locuri în schimbul darului primit de acest pământ pentru oamenii acestui pământ?

Spun un truism, dacă spun, că rostul conducătorilor de pe aceste meleaguri e să gândească, ce lasă în urma lor? Cei mulţi muncesc, dar ce rămâne e răspunderea conducătorilor; a lor şi numai a lor!

 P.S. Felicitări celui care a avut ideea primului Congres al gazului! E primul pas spre găsirea soluţiilor.

Mi-a fost dat ca, de multe ori, interlocutori ai mei să-mi vorbească despre vocaţia unor aşezări. Am fost întotdeauna reţinut, îi bănuiam de un pronunţat patriotism local ce mi se părea desuet; nu am crezut niciodată în locuri binecuvântate în care Domnul revărsase doar talente şi calităţi asupra locuitorilor aşezărilor cu pricina. Când mi s-a vorbit ca despre un postulat cu privire la vocaţia industrială a Mediaşului, am încercat să mă aplec asupra istoriei lui încercând să caut singur răspuns unei celebre întrebări: „pe ce te bazezi?” Nu este simplu să cauţi motivaţii pentru caracterizări unanim acceptate în cazul în care nu ai vocaţia dogmei (sic).

Cele ce urmează nu sunt rodul unei dorinţe de a polemiza, de a sfărâma mituri, ci pur şi simplu gândurile mele. E posibil ca unor argumente să li se dea o importanţă mai mare decât meritau, e posibil ca alte argumente să fie neglijate, dar aceste posibile situaţii sunt fortuite şi pot fi acceptate atâta timp cât autorul nu are altă dorinţă decât comunicarea unei păreri. Cert este că informaţiile privind viaţa, îndeletnicirile locuitorilor zonei în care se găseşte Mediaşul cresc, ca şi număr şi consistenţă, odată cu aşezarea saşilor, urmare a invitaţiilor regilor maghiari. „Ce-i mâna” pe aceşti colonişti? Sărăcia şi o mare îndârjire de a lucra odată şi odată un pământ al lor, pe care să-l lase moştenire copiilor lor! În afara unui strict necesar (discutabil ca şi valoare), a unui cult al familiei (pe care condiţiile pionieratului îl vor accentua) şi a dorinţei de a-şi depăşi condiţia socială, nu au nimic. E mult, e putin…nu stiu, dar au sfinţit locul. Şi-au înghesuit în căruţă copiii şi nevasta, puţina agoniseală de până atunci, dar convinşi că va exista o zi în care truda lor va fi răsplătită, că mai rău nu poate fi. E adevărat că în mare parte promisiunile regale au fost îndeplinite, dar acest lucru nu ar fi însemnat nimic fără îndârjirea cu care au început a trudi pământul. În numele unui ipotetic mai bine au îndurat tot; privaţiuni de tot felul au întărit ba chiar au creat un cult al familiei, al datoriei, al cuvântului dat. Vremurile aspre, nevoia unor refugii materiale şi spirituale au generat un tip de educaţie menită să apere ceea ce făcuseră cu mâinile şi cu mintea lor.

Dacă ne aplecăm asupra mărturiilor acelor vremi, nu putem să nu băgăm de seamă că regulile date de anonimi conducători locali erau menite să întărească, să ducă la perpetuarea noii societăţi care se creea. Mă refer aici la reguli în aparenţă minore, cum ar fi pedepsirea pecuniară a celor care întârzie, a celor care nu dădeau importanţa cuvenită sărbătorilor neîmbrăcându-se în straie curate la ceremonii, îngrădirea accesului în societate a copiilor născuţi în afara căsătoriilor legitime etc. E posibil ca o cutumă să fie dorită de o comunitate, dar statutul de obligativitate îl dă conducătorul sau conducătorii obştii.

Oare putem vorbi de o vocaţie a acestor pionieri? Nu e o găselniţă retorică? Stema oraşului consemnează că îndeletnicirea de bază a locuitorilor este cultivarea pământului, că locul este mănos, dar nu că vocaţia locuitorilor este agricultura. Ori de câte ori privesc dealurile Mediaşului, a satelor din jurul lui mă încearcă un puternic sentiment de mândrie şi bucurie că semenii mei au terasat acele dealuri, că au făcut-o atunci când mintea noastră încă nu zămislise buldozerele şi puzderia de utilaje de acum.

Onest mi se pare că ar fi să vorbim de vocaţia conducătorilor acelor vremi care au ştiut să canalizeze energiile momentului. Majorităţii dintre ei nici nu le cunoastem numele, dar zestrea ce-o avem acum le-o datorăm.

Primele ateliere medieşene au prelucrat rezultatele muncii agricultorilor. Descoperirea gazului metan va însemna o cotitură în percepţia publică a Mediaşului şi în conturarea mentalităţii locuitorilor. Această evoluţie n-a fost tocmai rapidă.

Începutul l-a constituit dezbaterile furtunoase din parlamentul maghiar. Multi politicieni maghiari se temeau că descoperirea acestei surse de energie, ieftine la vremea aceea, va fi urmată de un exod al unităţilor industriale spre Transilvania. Istoria a hotărât ca statul român să fie decidentul în ceea ce priveşte noua sursă de energie. Apar şi se dezvoltă noi fabrici, se declanşează o febră a industrializării. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, prin consecinţele lui, este – după părerea mea – responsabil de apariţia sintagmei cu pricina. Aruncarea noastră în sfera de influenţă a Uniuni Sovietice are printre consecinţe deposedarea populaţiei de etnie germană de pământurile sale. Noii conducători sunt convinşi că România are nevoie de industrie (grea şi constructoare de maşini, în primul rând) şi sunt folosite toate oportunităţile pentru acest lucru. Populaţia de etnie germană este transformată, în marea ei majoritate, în muncitori industriali.

Îi menţionez în primul rând pe ei, pentru că erau majoritari ca deţinători de terenuri agricole. Educaţia în cultul muncii îşi dă roadele curând, nu peste mulţi ani muncitorii de etnie germană se impun ca buni meseriaşi. Este o conjunctură. Pe de o parte se doreşte crearea unei industrii, pe de altă parte trebuie să ţinem cont de existenţa surselor de energie şi de existenţa mânii de lucru calificată sau uşor calificabilă. În patruzeci de ani, la o populatie de 70.000 de locuitori, Mediaşul ajunge să aibă în jur de 45.000 de locuri de muncă. Mă îndoiesc că noua realitate era expresia unei descoperiri a vocaţiei, că existase o civilizaţie a şurubelniţei care acum răbufnise. Da, știu că putem vorbi de existenţa unei civilizaţii a șurubelniţei în Germania, dar saşii nostri aveau mai degrabă zestrea unei civilizaţii a cultivării pământului decât a industriei. Istoria şi-a urmat netulburată cursul, „şi avea să se întâmple tot ce s-a întâmplat”.

Mi-am aplecat gândurile asupra acestor întâmplări nu din dorinţa de a-mi exprima un punct de vedere pe o temă oarecare (pentru a mă afla în dialog cu „departele meu” internaut), ci pentru că rostirea sintagmei respective mi s-a părut că exprimă nostalgii, sugestii pentru o cale de urmat motivată de existenţa unei „vocaţii”, fapt ce necesită o atitudine.

Nu neg ideea existenţei vocaţiei, dar cred că vocaţia pe care trebuie să ne-o regăsim este aceea a lucrului bine făcut, a temeiniciei. Nu am admiraţii pentru o etnie sau alta, pentru că nu cred în calităţi colective. Nu cred în vitejia poporului român, cred în vitejia lui Popescu, a lui Apetrei sau a lui Muşat, nu cred în ospitalitatea poporului român, dar cred în ospitalitatea lui Ion, Gheorghe sau Ştefan. Ştiu, ei fac parte din popor, dar înainte de a se topi în noţiunea atotcuprinzătoare de popor sunt indivizi cu bucuriile şi dramele lor. Am simţit nevoia să-mi întăresc argumentele prin exemple şi atunci când dai exemple, după părerea mea, eviţi generalizările; îi e mai uşor minţii să lucreze cu cantităţi mai mici. Şi noi am lucrat pământul, am lucrat în noile uzine socialiste, dar eram majoritari, pe când exemplul saşilor mi s-a părut mai grăitor.

Aşa cum spuneam mai înainte, rândurile mele sunt doar o pledoarie pentru redescoperirea vocaţiei lucrului bine făcut. N-am privit niciodată bisericile întărite din Transilvania ca monumente de artă, ci ca expresii ale lucrului bine făcut. Şi pentru că orişice am face tot în cotidian ne întoarcem, evident că am militat indirect pentru nevoia de vocaţie a foştilor şi viitorilor edili. În primul rând, trebuie ca ei să înţeleagă necesitatea de a instaura vocaţia lucrului bine făcut. O comunitate care  îşi rezolvă problemele de educaţie şi sănătate, care ştie să-şi respecte bătrânii şi are cultul înaintaşilor este o comunitate în care edilii au înţeles ce înseamnă lucrul bine făcut. Comunităţile sunt asemeni unor ecosisteme care se autoreglează dacă nu le sunt potrivnice condiţiile de habitat. Va trebui să învăţăm că a alege şi a-ţi asuma consecinţele alegerii tale face parte din vocaţia lucrului bine făcut. E timpul să renunţăm la lucrurile bine comentate în favoarea celor bine făcute şi atunci oraşul şi noi ne vom găsi identitatea.

Prieteni dragi sufletului meu mă întreabă temători si cu subînțeles: Cât va fi de ,,zgomotoasă” campania asta? Cât vor cumpăra din nou? Dacă nu i-aș cunoaște de o viață i-aș suspecta de aviditate de sordid, dar cunoscându-le delicatețea sentimentelor și convingerilor îmi pun serios problema: care e starea reală a comunității?

Comunitățile locale devin interesante în preajma alegerilor, în rest se practică cu ele un joc fară finalitate, jocul de-a autonomia locală . Ceea ce ar trebui să le dea consistență are atâtea discotinuități încat ți-e greu să crezi că se dorește cu adevarat acest lucru. Evident, nevoia ca o comunitate să-și ia soarta în propriile mâini e invers proporțională cu ceea ce se întâmplă în realitate. Colectivitățile urbane europene sunt într-o acerbă competiție. Fiecare oraș, regiune caută să ocupe o poziție privilegiată în spațiul unei Europe pentru care noțiunea de frontieră e tot mai perimată. Fiecare încearcă să se impună prin definirea spiritului și identității locului. Sunt valorificate atuurile geografice, peisagistice, culturale, istorice, dar și economice și sociale. Calitatea și consistența răspunsurilor la întrebări de genul: Cine suntem ?  Ce dorim să fim în viitor ? trebuie să fie avantajele lor în raport cu localitățile rivale. Spiritul și individualitatea unei localități se bazează pe cunoașterea și valorificarea trăsăturilor specifice evoluției sale. În conjunctura existenței Comunității Europene există două posibilități de a greși:

     -pericolul de a generaliza

     -căutarea rivalilor numai în imediata apropiere (localități vecine)

Ignorarea acestor realități,voit sau nu, va izola Mediașul, îl va aduce în situația: ,,este prea târziu”. Poate în acest sens ar trebui înțeleasă îngrijorarea prietenilor. Îngrijorarea lor tine de o experiență practică ci nu de elemente teoretice. E greu de crezut că se vor găsi metode ca un grup eterogen  din punct de vedere etnic, profesional, cu priorități diferite, să reacționeze la alegeri ca o comunitate care își cunoaște interesele.

Un principiu major în ideea de democrație a celor mai mulți oameni este că votul fiecărui cetățean are aceeași greutate. Acest principiu al teoriei alegerii publice, conform căruia alocarea resurselor se face pe principiul o persoană –un vot,  este în realitate ineficient, întrucât trebuie luată în considerare intensitatea preferințelor .

,,O mică parte”  dintre votanți reușește să ajungă la ,,guvernul local” și să evidențieze în mod forțat beneficiile pe care comunitatea locală le-ar putea obține din anumite lucrări.  Prin urmare, ar putea să folosească democrația pentru a-și însuși resurse de la contribuabili. O parte din preocuparea referitoare la puterea ,,intereselor speciale”  își găsește originea în faptul că instituțiile democratice tind să răspundă la beneficii care se concentrează pe anumite nișe. Costurile sunt dispersate către toți plătitorii de taxe care de-abia le observă și în orice caz sunt ignoranți în ceea ce le privește. De ce? Pentru că mulți  dintre politicieni au drept principiu: Ce îmi va aduce cele mai multe voturi ?, iar o parte din electori se întreaba: Ce îmi aduce alesul mie ? Nu toți,dar…

 Mulți aleși încearcă să-și maximizeze voturile în acest mod, o parte din electorat încearcă să-și maximizeze propria utilitate, având pretenția că guvernul să îi asigure cât mai multe bunuri și servicii. Nimănui nu îi pasă de interesul public!

Am îngroșat cu bună știință cele spuse mai înainte, cu dorința că tabloul sumbru să se transforme într-o pledoarie pentru înțelepciune, pentru o sinceră preocupare de a înfăptui  ,,binele public”. Pentru a cere viitorilor candidați soluții, viziune,  nu biografii ale adversarilor. Dacă nu vor dovedi că înțeleg provocările la care este chemat să răspundă Mediașul, ar fi mai bine să facă un efort să înțeleagă problemele orașului și să revină într-o perioadă mai liniștită. Vremurile grele au cerut întotdeauna oameni deosebiți, nu mediocri.

Am primit, nu demult, o invitaţie:

”Avem onoarea de a vă invita la evenimentul de inaugurare a primei interprinderi de economie socială din judeţul Sibiu”

semnată Asociaţia Phoenix-Speranţa.

De bună seamă unei astfel de invitaţii era musai să-i răspunzi cu: DA!

Cu ani în urmă mă întâlnisem la primărie, să-i salut pe oamenii de la Speranţa. Atunci ca şi acum, mintea mea nu-i despărţea în olandezi şi români, pentru mine erau suflete mari. Spuneam atunci, că îmi pare rău că nu am calităţile acelor oameni extraordinari care nu au dificultăţi în a exprima în câteva cuvinte adânca lor emoţie, emoţie pe care reuşesc apoi să o transmită milioanelor de oameni, făcându-i să vibreze la unison. Spuneam atunci că oamenii Speranţei (fericită sintagmă) au reuşit să le ofere unor semeni de-ai noştri, cu care Domnul nu a fost prea darnic, sentimentul demnităţii. Cu efort, cu migală au reuşit să le ofere sentimentul că sunt utili, că nu sunt diferiţi. Cu ceea ce ei au numit “ Interprindere de Economie Socială Simplu&PUR” oamenii Speranţei şi-au desăvârşit lucrarea, au izbândit în lupta pentru demnitate.

Vor fi muncit mult, dar A MERITAT!

Lumea va fi mai bună atâta timp cât se vor naşte oameni precum cei implicaţi în ASOCIAŢIA PHOENIX-SPERANŢA şi nu cred că ar fi prea mult dacă ne-am înclina cu respect în faţa fiecăruia dintre ei. DAR…

”Au înflorit iar măgheranii şi n-a prins nimene de veste”.

Nu ştiu din ce cotlon al memorie îmi ţâşnise uitatul, până atunci, vers al fragilului Anghel, dar el îmi definea starea de nemulţumire. Erau puţini, eram puţini în raport cu frumuseţea morală a ceea ce se întâmpla. În mintea mea stăruia neîndurător retoric întrebarea: unde ne sunt voluntarii? Ce lipseşte în spiritualitatea neamului meu sau în istoria lui? Poate în devenirea noastră ne lipsesc discutabilele cruciade, poate rugul lui Jan Hus ori un Luther? Ori Savonarola? Sau ordinul franciscanilor? Vorbim cu patimă despre atâtea nimicuri, dar părintele Surdu este necunoscut pentru 99,9999% dintre noi. Martirii de la Sighet, exemplu puterii credinţei lor e, aproape, o taină. Explicaţia celor cincizeci de ani nu rezistă. Am devenit experţi în justificări profunde, dar sterile.

Oare vom învăţa vreodată să preţuim cum se cuvine gusturile frumoase ale semenilor noştri? Vom învăţa lecţia simplă a faptei bune ce nu aşteaptă răsplată?

P.S.1: Aştept ca edilii oraşului să ofere, gratuit, un spaţiu, de unde să cumpărăm produsele interprinderii. Fiecare obiect cumpărat va face să înflorească un zâmbet, iar oamenilor Speranţei le va dărui bucuria muncii cu folos.

P.S.2: Mulţumesc oamenilor Speranţei că atunci, când eu am avut nevoie mi-au întins o mână!

E uluitor cât de ușor poți fi convins ! Desigur, fructul era copt, aștepta doar un motiv spre a cădea. Astfel ar lipsi logica.

Prin întâmplare viața mi-a oferit șansa ca o bună bucată de vreme (e vorba de ani de zile) să cunosc, să lucrez cu tineri, cu oameni a căror inteligență depășea vizibil media. Le-am urmărit, atât cât s-a putut, cariera. Unii au reușit mai mult alții mai puțin. Nu mă refer la situația materială ci la împlinirea lor ca oameni, dacă fac ceea ce și-au dorit. Mă obsedează ideea că dacă am fi stat mai mult de vorbă ar fi putut să fie mai bine. Probabil această obsesie e fructul copt de care vorbeam.

S-ar fi cuvenit, dupa douăzeci și doi de ani, să urmeze o perioadă de liniște, în care să putem privi înapoi, cu gravitate și înțelepciune, pentru a trage toată lecția ce se putea trage din amara experiență a acestor ani. Dar, de la o vreme, se întâmplă un fapt îngrijorător: am început să fim judecați, nu după ceea ce suntem sau năzuim să fim, ci după nechemații strecurați în rândurile noastre. În număr de tot mai mare, ei tind să golească de orice conținut moral și de orice valoare umană noțiunea de român. În fața unei asemenea primejdii, indiferența e combatabilă, și trebuie făcut totul pentru ca lucrurile să reintre în făgașul din care au fost scoase.

Voi semnala tot cea ce cred eu că aduce atingerea dorinței noastre de mai bine, indiferent că e la nivel național sau local, voi accepta și voi reproduce orice opinie contrară ideilor mele cu condiția să fie exprimată decent. Nu voi avea nici o prejudecată legată de persoana care-mi scrie, singura condiție fiind decența exprimări. O grupă minusculă dar inimoasă va modera mesajele în spiritul celor spuse înainte.

“LACTA ALEA EST”